Atentatul. Critica raţiunii paranoice se intitulează scrierea profesorului Manfred Schneider – publicată recent într-un volum de peste 700 de pagini la editura Matthes & Seitz. Cei zece ani împliniţi de la atentatele de la 11 septembrie conferă un caracter imperativ lecturii acestei cărţi, palpitantă ca un roman poliţist, dar în acelaşi timp doctă şi solid documentată ca un tratat academic. Cartea lui Manfred Schneider se revendică, chiar în titlu, de la teoria kantiană a raţiunii. În urmă cu 250 de ani, filozoful german întrevăzuse potenţialul pericolului politic pe care-l prezintă, pentru o societate, demenţa paranoică. De altfel, Nietzsche, citat în motto-ul scrierii, afirmase că nu îndoiala, ci convingerea oarbă duce la nebunie. Aceeaşi convingere oarbă alimentează şi fanatismul de sorginte religioasă, morală sau politică.

Spre deosebire de impresia comună, atentatorul îşi pune în practică nebuneasca idee premeditat, cu sînge rece, calm, pas cu pas, nu percepe natura criminală a faptei sale, erijîndu-se în erou şi salvator. Autorul află o definiţie atotcuprinzătoare a ceea ce s-ar putea numi genomul atentatorului şi natura acţiunii sale, de la asasinarea lui Cezar pînă la făptaşii atentatului de la 11 septembrie: „(El) acţionează în cele mai multe cazuri de unul singur, este animat de dorinţa de a interveni în jocul puterii şi în misteriosul mers al istoriei. Pumnalul, puşca, bomba sînt transformate în mesaje, atentatul însuşi ar fi o formă de comunicare, o veste sîngeroasă dată lumii, pe al cărei suport pot fi stocate opinii, scrieri, imagini violente. Intenţii sau cuvinte ucigaşe poate avea sau formula în gînd oricine, dar pasul de la gînd la faptă nu-l fac decît foarte puţini, iar în această tranziţie paranoia, aberanta interpretare a faptelor, conştiinţa unui destin, a unei misiuni devin elementul catalizator. Violenţa acţiunii este alimentată de p