Trebuie sa recunosc ca, un interval semnificativ de timp, Cucache a fost pentru noi etalonul fortei fizice, iar piinea (pe care nu reuseam totusi, cu toate eforturile facute, sa o consumam in exces!) un fel de "nectar al zeilor". Eram convinsi ca, mincind sistematic turte si franzele, ne imbunatateam, invariabil, conditia fizica. Pe domnul Cucache il stia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilariei mele. Avea o garsoniera la subsolul cladirii si se ingrijea - nu stiu daca oficial sau din proprie initiativa - de adapostul antiaerian cu care fusese dotat, inca din constructie, imobilul unde locuiam, alaturi de o puzderie de oameni, la sfirsitul anilor saptezeci. Cucache traia singur si, probabil chiar din acest motiv, iubea copiii. Cind coboram - intreaga gasca - in adapostul „ALA" (fascinati de labirintul intunecos, prevazut cu „iesire" de urgenta intr-un... canal de pe o strada invecinata), paznicul (cu simt de raspundere) al locului iesea imediat din camaruta lui. Nu ne alunga insa, ci, bonom, ne prezenta sistemele de siguranta ale incintei (usa blindata - ori cel putin asa o credeam noi - care se inchidea cu „volan", precum incuietorile giganticelor safe-uri de la CEC, reteaua electrica, bazata pe generator propriu, a incaperilor, gurile de aerisire, camerele de depozitare a alimentelor, etc., etc.). Ne simteam ca „in filmele de razboi" - protejati totusi neconditionat. Nu ne imaginam cum „vreun picior de nazist" (singurul inamic posibil in comunism!) ar fi putut ajunge in interiorul acelei inexpugnabile cetati. Atmosfera „martiala" era cumva intretinuta si de pledoariile domnului Cucache. Ne spunea adesea cu entuziasm: „Bai baieti, sa mincati pini multa, bre, sa cresteti mari si voinici. Bai, da' pini, bai, nu altceva, ca asta da putere, tataica." Demonstrativ, isi incorda muschii in fata noastra. Era slab - pirpiriu de-a dreptul -, iar maieul