Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace. De mirare este însă că a reuşit să convingă de măreţia proprie o sumedenie de colaboratori apropiaţi care păreau oameni mai mult sau mai puţin întregi. Paul Niculescu-Mizil, de pildă, sau Ştefan Andrei treceau drept activişti luminaţi şi aveau motive personale să nu-l iubească pe Ceauşescu. Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, a făcut publică, după 1989, persecuţia la care a fost supusă de Elena Ceauşescu, iar una dintre fiicele lui Mizil – Donca – a trebuit să avorteze, în condiţii riscante, la ordinul aceleiaşi doamne, ca să nu devină mama unui nepoţel rezultat din amorul ei cu Nicuşor... Mizil a rămas pînă la moarte un comunist înfocat şi a încercat să ne convingă pe toţi că Revoluţia din decembrie 1989 a fost un fel de izgonire din Rai. Ştefan Andrei a descoperit şi el, de o bună bucată de vreme, că fostul lui şef era un geniu: citea seara Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu (!), avea o complexă viziune asupra politicii mondiale, era o minte strălucită şi un patriot. „Educaţia“ şi-o făcuse – spune fostul ministru – în închisoare, alături de alte minţi strălucite, cum ar fi Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ion Gheorghe Maurer (O mică „scăpare“: Maurer n-a făcut niciodată închisoare). Cu asemenea maeştri, Ceauşescu a devenit un mega-Titulescu, un mega-Brătianu, o combinaţie epocală de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrîn, Traian şi Decebal. Nici Reagan n-avea cine ştie ce studii, spune Ştefan Andrei, şi totuşi îi datorăm prăbuşirea comunismului (Încă o „scăpare“: dacă Reagan e bun pentru că ne-a scăpat de comunism, de ce Ceauşescu e la fel de bun pentru că ni l-a băg