În decursul a mai puţin de doi ani, construcţia europeană a trecut din domeniul generalităţilor limbii de lemn pe teritoriul angoaselor financiare. Discuţiile nu se mai poartă pe tărîmul directivelor europene, ci pe cel al evitării falimentului. Ca prin farmec, entuziasmul contagios al celor care predicau mîntuirea prin integrare continentală este aproape absent. Cazurile dramatice (Grecia fiind primul dintre ele) ţin prima pagină pe agenţiile de ştiri. Cum se poate explica acest recul al ideii europene, ca set de valori, proceduri şi formă de solidaritate? Dincolo de chestiunea datoriilor suverane ale statelor, există un sentiment acut al lipsei de viziune politică la nivel european. Ca şi în Statele Unite, acolo unde administraţia Obama se aseamănă unui magician disperat să imagineze trucuri noi, generatoare de voturi, politicienii europeni oferă imaginea, dezolantă, a unei stări de depresie generalizate. Orice comparaţie cu trecutul este inutilă, iar anvergura ideilor pe care s-a întemeiat proiectul de unitate european nu are corespondent în realitatea documentabilă a acestor zile. Se pare că, de această dată cel puţin, multitudinea de norme adoptate în pripă nu mai este panaceul susceptibil de a oferi salvarea.

DE ACELASI AUTOR Criza politică: o problemă de design instituţional Modele, solitudine și solidaritate Marxism, libertate și fanatism O formă de moderaţie politică Şi aceasta cu atît mai mult cu cît problema europeană nu este doar una de natură economică. Ceea ce criza relevă, dincolo de orice ambiguitate, este fragilitatea unităţii Uniunii înseşi. Se poate ghici, sub pojghiţa de retorică corectă politic, un recurs la izolaţionismul national. Se poate simţi nostalgia unui timp care nu era dominat de obligaţia susţinerii necondiţionate a unor economii europene fragilizate. Impasul istoric decurge, simultan, din combinaţia de populism şi precarit