Autocarul presedintelui a oprit, milimetric, la usa intreprinderii. Iliescu a zis "hop!" si-a sarit drept inauntru. De jur-imprejur nu era nici tipenie de om, in afara "baietilor", gata sa traga-n tot ce misca. N-a cazut nici o frunza. Pregatesc o carte cu publicistica mea din ultimii zece ani si, evident, cautind prin hirtoage dau, ca omu' cu veleitati scriptologice, peste tot felul de „pagini uitate, pagini aminate, pagini cenzurate" (de mine insumi, desigur), pagini incepute si ne-sfirsite, pagini de care ma minunez c-au fost scrise de mine. Pe unele le fac, repede (rusinat) nevazute, pe altele imi promit sa le resuscitez - dar stiu ca n-o voi face, intrucit „fenomenul" se repeta periodic si niciodata n-am reusit sa recuperez ceea ce era, probabil, de la inceput sortit „literaturii de sertar". De fapt, neantului. Peste toate, constat - parca nu stiam? - ca de vreo cinci ani, de cind scriu direct la calculator, nu mai am manuscrise, bruioane, care dau sama de munca autoriului. Calculatorul nu lasa in urma decit textul finit, fasonat, lustruit, nu retine nici una din cele 90 de broboane de transpiratie, linga cele 10 de inspiratie... Dar, in fine, trec peste acest (dis)confort si citesc, cu uimire, un text pe care nu stiu sa-l fi publicat pe undeva. Nici nu stiu din ce an e (dar se poate deduce din context), neavind obiceiul de a-mi data, acribios, scrierile. Si nici chiar fotografiile, cum vad la unii meticulosi si atenti cu posteritatea, nu cumva sa o supere. Asadar: Un informator de-al meu - care vrea sa-si pastreze anonimatul - mi-a povestit, facind haz de necaz, vizita lui Ion Iliescu la Stinca, pe malul Prutului. Mai ceva ca pe vremea lui Ceausescu. S-a facut curat, s-a reparat, s-a cirpit ce se putea cirpi. Au fost alungati pescarii din zona. S-a aranjat o expozitie cu „realizari si perspective". Panourile au fost puse cind asa, cind viceversa. Cind sus, cind