Criza a creat oportunitatea reîntoarcerii la Europa unită a libertăţilor. În schimb, politicienii europeni ne-au aşezat pe drumul Europei imperiale.
„Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea Statelor Unite, nu s-ar putea refuza Europei" (Joachim von Ribbentrop: Uniunea Statelor Europene, 21 martie 1943).
Ministrul de Externe al Reichului vedea această entitate ca fiind fondată de către statele semnatare ale tratatului pentru totdeauna. De asemenea, prevedea că acestea vor fi state suverane şi îşi garantează unul altuia libertatea şi independenţa politică. Totodată, economia europeană ar fi devenit unitară prin ridicarea barierelor vamale şi printr-o planificare strategică, comună şi unitară. Astfel ar fi fost garantată existenţa popoarelor europene în conlucrare strânsă, reciprocă, avantajoasă la nivel economic şi cultural în care „diferitele naţiuni îşi vor găsi locul potrivit".
Noua Europă ar fi fost un „spaţiu social care are ca punct central în locul capitalului munca şi în locul maşinilor - oamenii. Ar fi una dintre cele mai importante sarcini ale conlucrării europene pe plan economic să ridice nivelul de viaţă al maselor largi". Aceste citate sunt extrase dintr-o notă a Cancelariei Ministrului de externe al Reichului din 16 noiembrie 1943, cuprinzând proiectul privind întemeierea unei uniuni europene de state.
Cu siguranţă aceste idei nu erau noi. În scrieri utopice sau în proiecte politice ele au tot apărut după revoluţia franceză. Întotdeauna însă s-au înscris în două curente de gândire complet diferite: Europa libertăţilor sau Europa imperială. Ca şi pentru elita celui de-al 3-lea Reich, de multe ori în spatele vorbelor frumoase despre Europa libertăţilor se ascundea gândul despre dominaţie şi imperiu. Pax germanica despre care vorbea Martin Borman şi apoi însuşi Führerul, însemna câştigarea păcii după câştigarea ră
