De multe ori, pasiunea de a lupta vine din încrederea în arma pe care o mânuiești. În cazul de față – ideea. Lehamitea se trage nu o dată din faptul că totul devine previzibil. Confortul răsare din practicarea odihnei și, peste vară, te-ai odihnit nesperat de mult.

Leacul împotriva lehamitei ți-l poate aduce luxul indiferenței. Confirmarea că e timpul să lași altora eroismul de a înfrunta previzibilul îți este oferită de câteva cuvinte. Le știi de mult, ți le-ai șoptit de nenumărate ori, dar acum a venit vremea să le iei în serios – Desine: tridens tibi nimium placet! (Nu mai lupta: îți place prea mult tridentul tău!)

Mulțumești celor ce au venit pe acest blog împinși de curiozitate și dorința de a practica buna-credință. Fără ei, multe dintre cele postate aici ar fi avut o bătaie foarte scurtă.

Rămâi recunoscător prietenilor care au intrat în acestă arenă din solidaritate cu ideea că se poate vorbi și altfel decât în alte locuri. Dar ”coronița” recunoștinței se cuvine prietenilor Liviu Antonesei, Ion Barbu, Alex Dimitrov, Daniel Ionescu-DION și Șerban Foarță.

Fără inspirația lor, petecul acesta virtual ar fi fost mai sărac. Fără mărturia lor, teama ta că marșarierul a devenit viteza de croazieră a primașilor (“avangardiștilor”) vremii ar fi putut să pară o năzărire.

Vreun regret?

Irepresibila nevoie a românului de fi păcălit, uluitoarea lui încăpățânare de a se înșela de unul singur, dacă nu se oferă alții să-l îmbrobodească. Sună deja a destin.

Tututor celor cu vocația binelui - prieteni, cunoscuți ori necunoscuți – dăruiște-le poemul găsit acum câteva zile pe o plajă de la marginea Atlanticului și dorește-le să le fie mereu bine. Cât mai bine! O A M E N I I A C E I A ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi

cât era ziua de lungă îi căram în spinare: îngeri schilodiți

seara îi îngro