E la modă să vorbim despre atenţia personală ca marfă sau chiar monedă. Multe companii caută metode de automatizare a actului prin care „acordă atenţie" unor consumatori individuali la scară largă, deşi nu puţine dintre ele confundă atenţia cu intenţia (de a cumpăra). „Atenţia" devine mai interesantă, acum că internetul uşurează măsurarea ei.
Dar atenţia nu e nici monedă, nici marfă. Ea poate fi cumpărată şi vândută într-o anumită măsură, dar nu poate fi tranzacţionată unor terţi şi nici nu e pe de-antregul fungibilă.
În timp ce firmele (şi unele persoane) îşi doresc atenţia pentru că se aşteaptă să câştige bani de pe urma ei, mulţi oameni o consideră intrinsec ceva dezirabil. La fel cum „prietenii" se împart pe diverse grade de intensitate, calitate şi simetrie, aşa se întâmplă şi cu atenţia. Adevărata atenţie vine de la oameni; „atenţia" acordată de un computer nu valorează ceva decât în măsura în care dă impresia că ar veni de la o persoană - iar valoarea ei poate deveni negativă dacă oamenii se simt traşi pe sfoară.
În principiu, atenţia are trei aspecte cuantificabile: timpul acordat, concentraţia /difuzia şi valoarea persoanei care o acordă. Să pornim de la o persoană care îi acordă alteia întreaga sa atenţie timp de 15 minute. Ar putea fi, de exemplu, soţul/soţia care vă ascultă (dacă e vreodată cazul...), sau Juan la o întâlnire cu Alice.
Acum, gândiţi-vă cum e distribuită atenţia. Juan vorbeşte cu Alice, dar se uită cumva la femeia de la cealaltă masă sau se gândeşte la noua afacere pe care o are în plan? Dacă da, numai Juan ştie câtă atenţie îi alocă lui Alice şi câtă celorlalte lucruri. (Alice poate însă bănui!) Orice vorbitor care se adresează unui public primeşte suma atenţiei parţiale acordată de fiecare membru al acelui public, în vreme ce la rândul său acordă fiecăruia doar o mică parte din atenţia sa.
Dar care e valoarea
