Am trăit o experienţă care mi-a clătinat serios ideea că poezia se traduce cel mai greu. La sfârşitul săptămânii trecute, a avut loc la Biblioteca Primăriei din Salonic o întâlnire între poeţi români şi poeţi greci.

Ceea ce mi-a atras atenţia, în primul rând, a fost faptul că unii dintre ei au citit atât în limba lor maternă, cât şi în engleză. Poemele citite erau fie traduse, fie scrise direct în engleză. S-ar spune că globalizarea nu cruţă nici literatura. Pare evident că va exista (există deja?) o poezie fără frontiere.

Se începe cu limba, dat fiind că poezia, arta, în general, înseamnă înainte de toate comunicare. Şi se va continua cu mesajul, care va fi rodul unei experienţe, la rândul ei şi tot mai des, fără frontiere. Dar să rămân la limbă. N-am avut ocazia până acum să asist la o traducere simultană de poezie. Experienţa este cu atât mai interesantă, cu cât te determină să crezi că înţelegi, într-o anumită măsură, şi textul într-o limbă pe care n-o cunoşti, cum era, în cazul meu, greaca. E vorba de un fel de anticipare a înţelesului, de o intuire a mesajului, confirmată uneori, neconfirmată alteori.

Intraductibilă, dar descifrabilă spontan

Poezia a fost, mai des decât proza, socotită intraductibilă. Expresia italiană despre traducător ca trădător se referea iniţial la traducătorul de poezie. Lectura trilingvă de care am pomenit mi-a clătinat serios ideea că poezia se traduce cel mai greu. Din contră, ea trece de bariera limbii mai uşor decât proza, teatrul sau eseul. Există în poezie ceva asemănător unei aure care poate fi descifrată spontan de ascultătorul sau de cititorul atent şi avizat. Vă rog să mă credeţi că, după două ore de lectură de poezie, am avut impresia netă a faptului că încep să înţeleg câte ceva din poezia scrisă în limba greacă. Prietenul nostru, Victor Ivanovici, nici nu încheia bine traducerea, vers cu vers, a poemu