Cea de a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“ s-a încheiat. Nu mă sfiesc să o numesc o ediţie de colecţie. Argumente sînt multe şi evidente. Personal, mă voi referi acum şi aici doar la momentele care m-au impresionat profund şi din care am învăţat lucruri esenţiale. Le reamintesc însă cititorilor mei că nu am fost prezentă la toate concertele şi că, de această dată, am selecţionat atent şi am ales după principiul mai puţin este, de fapt, mai mult. A fost o opţiune personală şi, desigur, subiectivă. De la Murray Perahia am primit lecţia pianistului artist care îşi pune personalitatea, simţirea şi ştiinţa pentru a face din muzica lui Mozart o prima donna strălucitoare şi opulentă, conştientă de forţa şi de valoarea ei unice.

De la Daniel Barenboim am primit un Mozart în care pianul este integrat ansamblului, coborît – sau ridicat – la nivelul fiecărui instrumentist solist virtuoz într-o ţesătură filigranată ce poartă emblema „toţi pentru unul şi unul pentru toţi“. Ambele variante poartă pecetea interpretului de geniu. De la Tom Koopman am învăţat că un Recviem de acelaşi divin Wolfgang Amadeus Mozart poate primi sonorităţi camerale discrete, fără a pierde nimic din expresivitate şi simbol, şi că 50 de interpreţi, împărţiţi în mod egal între orchestră şi cor, pot impresiona la fel de mult şi poate chiar mai mult decît o orchestră imensă ca număr, completată cu un cor pe măsură. Şi că un Recviem cîntat „alb“ – dar cîte nuanţe poate avea acest alb! – poate fi o slujbă a morţilor aşa cum o Missă a încoronării cîntată „alb“ poate avea strălucirea festivă a evenimentului. Alb însemnînd în acest caz intensitate sonoră medie, fără zvîcniri demonstrative de durere sau extaz, bun-simţ, tristeţe discretă faţă de un „a fost“ şi bucuria la fel de discretă, dar nu mai puţin reală a unui „este“, linii melodice vocale fără de fisură, artişti inst