Pe 7 octombrie 2006 – se vor împlini în curînd 5 ani de la asasinat –, trupul jurnalistei Annei Politkovskaia a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împuşcată în cap şi în piept cu un pistol Makarov. „Întotdeauna ai avut impresia că nu ai făcut destul. Şi totuşi, ai fost singura din Rusia care a dat glas mamelor soldaţilor, soldaţilor ruşi ca şi civililor ceceni, prizonierilor de la Nord-Ost pînă la cei din Beslan. Şi atîtor altora. Ai făcut să ne parvină cuvintele acestei Rusii, cea care rezistă. Tu erai vocea acestei Rusii. Această Rusie înăbuşită de Vladimir Putin, această adevărată Rusie pe care o uităm zi după zi“, scrie Manon Loizeau într-un articol dedicat Annei Politkovskaia („Tu étais la voix de la Russie qui résiste“). „Putinizarea“ Rusiei Amnezia care a cuprins societatea rusă după dispariţia jurnalistei dezamăgeşte mulţi colegi de breaslă ai Annei Politkovskaia din Occident. Credoul Annei pare trădat de oamenii pe care ea nu i-a lăsat să se obişnuiască cu violenţa şi atrocităţile puse la cale de propriul stat. Credoul Annei pare trădat de oamenii cărora ea le-a dezvăluit abuzurile, cinismul, corupţia şi duplicitatea celor care conduc, astăzi, Rusia. Credoul Annei pare trădat de oamenii cărora ea le-a arătat că tocmai laşitatea propriilor compatrioţi şi absenţa conştiinţei civice sînt cauzele principale ale cruzimii din viaţa cotidiană şi ale acceptării resemnate a unui aşa-zis destin colectiv. Credoul Annei este trădat chiar şi de aceia care au înţeles perfect justeţea muncii ei şi riscul major pe care şi l-a asumat spunînd adevărul, elitele intelectuale ale Rusiei intrate în cercul puterii pentru a nu fi marginalizate. Teroarea Kremlinului şi perspectiva neagră a disidenţei le-a închis gura pînă şi celor mai mari apărători ai valorilor democraţiei: să te opui puterii înseamnă să-ţi asumi o conduită eroică. Or, Rusia nu mai are nevoie d