În numărul trecut pomeneam cartea lui Ioan Holender, Spuse, trăite, dorite, apărută recent la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Numindu-l "cel mai fotogenic bărbat din istoria Timişoarei", Cornel Ungureanu trasează în postfaţă portretul celui care "reuşeşte să rămână mereu egal cu sine însuşi": "Nu e fracturat de ascensiunile spectaculoase, de succesele eclatante. A rămas întreg.... Autenticitatea sa e fără fisură". Fără îndoială că Ioan Holender este "eroul", "cheia" acestui festival, dăruindu-se cauzei muzicii cu aceeaşi pasiune pe care i-am cunoscut-o în anii pe care i-am petrecut la Viena, care n-ar fi fost nici pe departe atât de minunaţi dacă viaţa muzicală a acestei capitale a muzicii n-ar fi intrat chiar atunci sub oblăduirea sa. Mergeam de câte ori puteam (uneori, aproape în fiecare seară) la Operă, la concertele Wiener Philharmoniker, sau la Musikverein. Aşa am asistat la începuturile unor pe atunci necunoscuţi - dar care astăzi sunt mari nume - precum Monte Pederson (care avea să devină şi interpretul primului Oedipe la Staatsoper), Johan Botha (care a fost Lohengrin în chiar acest festival George Enescu, 2011, de la Bucureşti), Vesselina Kassarova, Natalie Dessay sau Barbara Frittoli, Angela Gheorghiu, Bryn Terfel, dar am avut şi şansa de a-i asculta pe Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Mirella Freni, Piero Capucilli, José Carreras, Agnes Baltsa, Julia Várady, Alfredo Kraus, Edita Gruberova, sau dirijori precum Antonio Pappano, Seiji Ozawa, Zubin Mehta, Carlos Kleiber. Sosisem la Viena în martie 1992; din aprilie 1992, Ioan Holender rămăsese, după moartea lui Eberhard von Waechter, singurul director al Operei. Am asistat la toate spectacolele montate în perioada directoratului său şi pot spune că a avut intuiţii extraordinare nu numai în privinţa cântăreţilor şi dirijorilor, dar şi a regizorilor. De pildă, Andrei Şerban, cu Povestiri