„Deşteaptă-te române!" şi-a avut vremea şi rostul lui.
De necontestat. S-a cântat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atât mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional" a acestui respectabil cântec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cântă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sunt de părere că textul Imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.
Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, când ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe", de stăvilare „putrede", dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă". Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpână" şi despre un „jug al trecutului" care a fost „zdrobit". Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele", imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pământesc".
Prin contrast, „Deşteaptă-te române!" descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte"), asuprit constant, până la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei dintre cele patru strofe cântate în mod oficial, cuvântul „moarte" e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale"
