Am avut ocazia, recent, să am un dialog cu un demnitar din actuala ierarhie a Ministerului Administraţiei şi Internelor. I-am pus câteva întrebări, de insignifiant conaţional al său, după ce zile întregi trăisem condiţia unui simplu locuitor în mediul rural.

Un orăşean pripăşit la cules de struguri, într-o comunitate octogenară, unde unul nu mai vede, altul nu mai poate să meargă decât cocoşat, o vădană vine să dea o mână de ajutor, pentru ca şi ea să fie ajutată la strânsul celor 20-30 de saci umpluţi cu struguri, destinaţi vinului de toamnă, mustiţi deja în căruţa copleşită de greutate şi de hârtoape, în care cauciucurile se fac una cu pământul.

Cu sfioşenia firească unui pământean ce se raportează la autorităţi cu prezumţia de nevinovăţie – a oficialului din faţa sa -, l-am întrebat, pe semenul cu priviri demne de coperta revistei Paris Match, cum se explică decizia de a lăsa, în fiecare localitate rurală, doar câte un poliţist, de caraulă, 8 ceasuri, de dimineaţa până la ora când mai dorm, după-amiaza, bătrânii satului. Timp în care are acces în vechiul sediu al poliţiei locale şi la maşina cu sigla autorităţii pe care o reprezintă. Cu care evident nu mai patrulează, deoarece există norme regulamentare de consum a benzinei…

Şi nu-mi iese din minte imaginea, de la finele săptămânii trecute, în care un asemenea poliţist, altfel onest, până la proba contrarie, deschisese uşa la autoturismul de serviciu şi se uita trist, dezorientat, ca la final de lume, la căruţele cu struguri, orăşeni în putere şi bătrâni ai satului, venind agale, pe drumul ce ducea la vechea casă a ordinii în statul cândva de drept.

Ei bine, demnitarul cu pricina îmi răspunde, misterios, că s-au avut în vedere anumite avantaje. Aici mi-am exprimat – ca orice naiv din Republica Portocalie România – nedumerirea faţă de practicarea a două standarde, feţe opuse ale aceleiaş