La 31 august Guvernul aproba preluarea în administrarea MDRT a Cazinoului Constanţa în vederea realizării investiţiilor de restaurare-consolidare. După finalizarea lucrărilor – Cazinoul urmează să reintre în administrarea Consiliului Local Constanta. OUG 76/2011 spune : “Adoptarea prezentei ordonanţe de urgenţă constituie măsura de salvare a unuia dintre cele mai importante monumente istorice din România”. Intervenţia este salutară din perspectiva prezervării unui bun public ce indubitabil face parte din patrimoniul construit, cultural şi afectiv dar naşte şi întrebări legate de soarta altor cazuri similare. Poate Guvernul să joace rolul de

„saviour of last resort” (ca să parafez o sintagmă a recesiunii) în toate aceste cazuri? Monumentele istorice suferă – de cele mai multe ori se invocă limite bugetare ce cu siguranţă provin şi dintr-un reflex al unei societăţi trecute, industrializat-productive în aparenţă, în care cultura sub toate aspectele ei a alunecat într-un plan secundar iar clădirea de patrimoniu a întruchipat mai curând o piedică în calea unei  îngrămădeli constructiviste ce în prezent a devenit studiu de caz  sub sintagma „arhitectura estului socialist”.

Cred că în prezent suntem cu toţii marcaţi de o percepţie a valorii în care clădirile de patrimoniu sunt inevitabil consumatori de resurse (pe care nu le avem) şi prin urmare oarecum excluse dintr-o formulă câştigătoare a raportului cost-beneficiu.

Discuţia despre valoare şi valorificare ne îndreaptă către o dilemă ce însoţeşte toate construcţiile noi sau vechi, chestiune extrem de sensibilă în cazul celor cu valoare istorică, afectivă, comunitară.

Cum cuantifici valoarea lor sau mai bine spus cum le priveşti – ca asset-uri (bunuri cu valoare de piaţă) sau artefacte (bunuri cu valoare istorică, afectivă, culturală) ? Dacă în cazul asset sarcina de a ataşa o valoare este relativ u