În unele ţări, termenul de „lobbyist“ are o conotaţie negativă: un lobbyist este o persoană care pune presiune asupra deţinătorilor de funcţii oficiale pentru a câştiga avantaje personale. Din moment ce instituţiile publice şi mai ales cele parlamentare trebuie să urmărească binele obştesc, o asemenea presiune, care în cea mai mare parte este exercitată în secret şi uneori e însoţită de oferta directă sau indirectă a unei recompense, este privită într-o lumină negativă.

Pe de altă parte, în alte ţări, lobbyingul este considerat aproape o datorie semipublică, întrucât informează factorii de decizie cu privire la probleme de care altfel ar fi putut să nu afle. Nevoia de a cunoaşte foarte bine anumite aspecte este cu atât mai serioasă în cazul instituţiilor europene şi în special în cazul europarlamentarilor. Aspectele abordate sunt adesea tehnice şi complexe. Aproape întotdeauna este nevoie să se găsească un echilibru între chestiuni aflate în competiţie, precum şi între interesele unor state diferite. Trebuie, de asemenea, să se evalueze impactul diverselor reglementări sau standarde care trebuie să fie adoptate asupra diferitelor sisteme economice şi juridice.

Tratatul de la Lisabona a transformat Parlamentul European într-un corp legislativ cu drepturi depline: aspectele pe care trebuie să le abordeze sunt mult mai numeroase şi multe probleme, mai ales dacă sunt tehnice, sunt necunoscute multora dintre europarlamentari. Astfel, lobbyingul se dovedeşte foarte util.

Nu-i vom mai numi „lobbyişti“ pe cei care practică această activitate, ci „slujitori ai intereselor“. Desigur, interesele pot fi conflictuale şi aşa şi trebuie să fie. În organizaţiile juridice moderne, interogatoriul contradictoriu garantează că judecătorii depun maximum de efort pentru a ajunge la adevăr. De aceea, în îndeplinirea actului de justiţie este bine să se audieze toţi r