Eu ştiam că are cancer, ea nu ştia că va fi operată de cancer.
În ultimii şase ani, într-o singură dimineaţă a anului, mi-e dor să sune telefonul fix. Mă bărbieresc şi mi-e dor să sune. Stau cu urechile ciulite. Aş arunca lama în chiuvetă şi aş fugi desculţ din baie, puţin mi-ar păsa dacă aş călca pe cioburi de sticlă, pe cărbuni încinşi, numai să sune! Trag cu lama pe obraji şi îmi caut ridurile în oglindă.
De obicei, suna în jurul orei 7.30. Ca să fie prima, ca să-şi ia o grijă pentru toată ziua, cea mai importantă grijă. Ridicam receptorul. Începea precaută: „Bună dimineaţa! Dormeaţi?" Nu, nu dormeam, ce crezi despre noi, că lenevim în pat până la zece? „Nu am vrut să vă deranjez, de aceea am întrebat dacă dormiţi." Ne-am trezit demult, că doar avem serviciu! - i-o tăiam scurt, ca să ţină minte că suntem salariaţi, şi nu belferi, până anul viitor, când va suna din nou.
Dar imediat ţâşnea şuvoiul: „La mulţi ani, să fii sănătos, să fiţi sănătoşi, multă fericire ţie şi lui Carmen, să aveţi pace în casă, să fiţi fericiţi..." Urările bucuriei, urările dragostei. Erau identice în fiecare an. Ascultam resemnat ca un bou, cu o detaşare pentru care acum îmi vine să-mi trag palme, cu o superioritate ce merită numai flegme în ochi, cu o nepăsare din care m-ar trezi un şut în fund. Într-un an, enervat de aceeaşi „placă" matinală, i-am retezat-o ca un mitocan: Hai, mă, mamă, acelaşi text, cu sănătatea şi fericirea! Mai schimbă-l şi matale!... Am făcut-o să sufere, dar m-a iertat. Pentru că în anul următor m-a sunat dimineaţa, în jur de 7.30, mă bărbieream şi am ridicat receptorul. „Bună dimineaţa! V-aţi trezit?"...
De fiecare dată când aştept pe cineva să coboare dintr-un tren, în Gara de Nord, am o vedenie. O zăresc coborând din vagon, ca atunci când a venit să se opereze. Era atât de fericită că o aşteptasem în gară. Parcă zburase să mă îmbrăţişeze