Miercuri seara pe la ora zece, mai exact la 24 de ore de la aterizarea pe Aeroportul Băneasa, urlam la fratele meu într-o parcare a unui Metro din suburbii… O zi în Bucureşti a fost îndeajuns să-mi spulbere tot zenul adunat cu sîrguinţă în două luni şi jumătate petrecute într-un sătuc oarecare, liniştit şi însorit, de pe minunatul nostru continent. De ce? Întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată cînd ajung, în ultima vreme, la Bucureşti. N-am să mă apuc să fac un elogiu al străinătăţii, aş fi şi ridicolă, am stat destul şi prin Bucureşti, şi prin tot felul de alte locuri, ca să nu-mi dea prin cap aşa ceva. Dar sminteala asta care vine instantaneu la pachet cu Bucureştiul (cel puţin pentru mine în ultimii ani) m-a pus de data asta şi mai tare pe gînduri. Mă umplu de draci invariabil şi spontan în prima zi, pe urmă mă mai liniştesc, îmi mai trece. Şi tot invariabil, după orice sejur la Bucureşti, mă întorc acasă, oriunde s-ar mai găsi acest „acasă“, epuizată.

DE ACELASI AUTOR Nimic despre Japonia Insulele insulei Cînd Dracula cîştigă Moartea unui student Pentru că aş putea fi atacată la ardelenismul proverbial şi tradiţional, am să fac mai întîi nişte clarificări. Mutatul din Transilvania (de fapt, cred că din provincie în general) la Bucureşti poate fi un şoc din multe puncte de vedere. Pentru mine lovitura cea mai mare a fost iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă. Eram cam ca în versurile lui Morrissey: „Sixteen, clumsy and shy…“. Eram înceată; la vorbă, la faptă, la împrietenit, la urcat în autobuz, la ghicit nesemnalizata reţea de metrou din Bucureşti. Dar încetişor mi-am învăţat lecţia şi, în următorii ani, lucrurile s-au mai aşezat. Sau, mai bine zis, accelerat. Astfel că, într-o vacanţă de Paşte la Cluj, cu prietena mea Simona, cînd a ajuns autobuzul în staţie, într-o secundă eram cu biletele taxate şi instalate pe scaune… Io taxez, tu ocupi loc, ţ