Oricât ar părea de ciudat, forţând legile consecuţiei (crono)logice, titlul acestei cronici îmi pare adecvat pentru romanul Tache de catifea* al lui Ştefan Agopian. Un altul posibil, şi mai explicit, ar fi fost Amintiri din viitor, care ar fi deplasat însă discuţia spre zona science-fiction.

Apariţie cu totul insolită în peisajul literar al anilor '80, pe un teren prozastic altfel deschis experimentelor livreşti, Tache de catifea a luat prin surprindere critica de întâmpinare, repliată abia după verdictul hârşitului degustător Paul Georgescu.

Romanul - se vede mai bine astăzi - şochează deopotrivă prin structură, perspectivă şi scriitură. Prima este mobilă, deschisă, complexă şi derutantă ca la maeştrii modernismului epic (Faulkner e primul nume la care mă gândesc), dar răsucită, în punctele-cheie, într-o postmodernă bandă a lui Möbius. Despre perspectiva auctorială ar fi reductiv să spun că este răsturnată. E mai degrabă un joc deconcertant, însă extrem de bine controlat, de perspective. Ştefan Agopian îşi construieşte şi deconstruieşte ficţiunea interferând planurile temporale şi făcând personajele să trăiască vieţi cărora le cunosc deja finalul şi traiectoria. Toate aceste subtilităţi de compoziţie şi nexuri vizionare, puse în ecuaţia unei filozofii a deşertăciunii, de Ecclesiast, sunt absorbite într-un limbaj artistic de mare rafinament, mixând codurile lingvistice şi istorice. Cu întâmplări încă neîntâmplate, dar bine ştiute, şi cu un modernism manierist exhalând parfumul şi otrava vechilor cronici, Tache de catifea e un poligon al dislocărilor, rupturilor şi reinserţiilor, o sumă de contradicţii integrate la un nivel superior.

Eroul titular, boiernaşul de ţară îmbrăcat într-un costum de catifea şi cu o eşarfă de mătase verde la gât, ce-i dă un aer tineresc, a trecut prin multe. Tatăl îi rânjeşte încă, în memorie, din parul în care i-a fost î