„În ce măsură sînt fondate aprecierile implicite sau explicite referitoare la locul şi ponderea femeilor pe scena noastră politică? Cît e realitate şi cît prejudecată? Ce se ascunde în culisele ascensiunii unei femei în politica românească? La urma urmei, cine sînt aceste femei?“ Iată întrebările care – laolaltă cu o recentă propunere parlamentară a Sulfinei Barbu vizînd introducerea unei cote de gen în procesul electoral – au stimulat-o pe Andreea Paul (Vass) să iniţieze, în rîndul doamnelor din politica românească sau, pe un alt plan, din societatea civilă, o dezbatere legată de prezenţa femeii în politica actuală. O prezenţă, eufemistic spus, foarte discretă după 1989 (ca şi, de altfel, pînă atunci), dar ceva mai vizibilă de prin 2004. Dacă în 1990 femeile ocupau ceva mai mult de 3% din totalul locurilor din Parlamentul României (faţă de, aproximativ, 15% în Letonia, 13% în Slovenia, 12% în Slovacia, 10% în Cehia şi în Lituania, 9% în Polonia sau 8% în Bulgaria), în momentul de faţă acest procent a urcat la 11,4%, decalajul faţă de statele amintite menţinîndu-se însă (cu o singură excepţie, Ungaria – condusă de dreapta radicală!... –, unde numărul femeilor parlamentar a urcat, de la 7,3% în 1990, la doar 9% în 2010). O iniţiativă utilă şi curajoasă Evident, numărul femeilor care deţin funcţia de ministru, de primar, de prefect, de consilier local sau funcţii-cheie în partidul în care activează rămîne în continuare scăzut. Dar la fel de evident – şi de alarmant pentru spiritele radical-conservatoare – este un trend ascendent al implicării româncelor în politică, deşi încă nu (cu adevărat) la vîrf. Produsă suspect de brusc, această schimbare ar trebui pusă, însă, nu atît pe seama vreunei semnificative evoluţii a mentalităţilor – într-o ţară cu prea puternice tradiţii rurale şi unde urbanizarea forţată de după instaurarea comunismului (o pseudo-urbanizare, de fa