Printre titlurile cu care ne-am impaunat pe parcursul istoriei noastre mai moderne se numara si cel de popor francofon. Ba chiar facem parte dintr-un soi de organizatie a tarilor francofone, impreuna, printre altii, cu tot felul de tari din Africa si cu o tara slava, sadea, Bulgaria.
Titulatura este, ce-i drept, bizara si neadevarata in acelasi timp. De unde si pana unde "francofon". Poate "francofil" ar fi ceva mai aproape de realitate, dar nici macar atat. Francofili am fost undeva de pe la jumatatea secolului al XIX-lea, atunci cand efortul de modernizare si de regasire a identitatii de sine a purtat marca Marii Frante de atunci si a limbii franceze, care avea statutul de principala limba de cultura si de circulatie internationala. Atunci, intr-adevar, toata lumea buna vorbea limba franceza. In familie, in salon, in lume.
Acum s-a dus baba cu colacii. Romanii, spirit mimetic, au trecut de partea celui mai puternic. Adica a limbii engleze. Ar fi relevanta o evaluare actuala a celor care (mai) vorbesc limba franceza si eventual raportarea lor la cei care poseda binisor limba lui Shakespeare.
Si, totusi, aceiasi romani sunt cei care o mai rup in franceza cu exceptia nativilor francofoni sau a unora din proximitatea Hexagonului. Imi marturiseau niste prieteni din Franta ca, in drumul lor, din tara pana la granitele romanesti, n-au putut nicidecum sa se descurce cu limba lor. Situatia schimbandu-se in chip pozitiv odata cu trecerea frontierei noastre de vest. Si cum sa fie altminteri, cand in scolile de toate nivelele studiul limbii franceze inca este prezent.
In asemenea circumstante, pare de aceea contrariant, daca nu revoltator, ca romanii au ajuns tinta bataii de joc a mediilor oficiale si private din Franta. Care nu ostenesc sa ne faca hoti, cersetori, paduchiosi si alte asemenea dragalasenii. Noi suntem, s-ar zice,
