• De ce eşti singură?

Asta e. E o boală fără tratament cu medicamente şi fără ajutor de la Comunitatea Europeană. Te descurci tu, singur.

• Şi eu care am vrut să fac un interviu despre o actriţă cunoscută şi respectată cu marea şansă de a fi iubită de Silviu Purcărete şi de a juca în Franţa… Am pornit de la un bilanţ şi am ajuns la o tristeţe galbenă şi tare ca pălinca.

Nu am vrut-o! Eu nici nu dau interviuri pentru că nu mă simt îndrituită şi apoi noi, actorii, suntem acum sub un con de umbră. Nu mai suntem nici respectaţi, nici iubiţi. E o părere! A mea!

• Şi totuşi… Cine eşti tu, Coca Bloos?

O fiinţă care se luptă din greu cu viaţa.

• În 1980 se tulburase lumea actoricească deoarece se spunea că a apărut o actriţă teribilă care frazează ciudat, care dă volum cuvintelor, care are un farmec potopitor şi straniu. Tu erai.

Eu? Nu cred. Nu mă recunosc.

• Tu erai! Luasei un premiu pentru Duffy din „A cincea lebădă” de Everac, la Teatrul Dramatic din Braşov.

Rolul acela teribil l-am jucat cu actorii mari de la Braşov. Aveam 33 de ani. Eram îndrăgostită nebuneşte de un bărbat minunat. De aceea cred că am strălucit aşa de tare, am fost frumoasă, sexoasă, deşteaptă şi foarte talentată. De aceea am luat premiul întîi.

• Şi ce ai făcut după ce ai luat premiul?

Am plecat la Piatra-Neamţ. Eu, de felul meu, sunt aventurieră. M-am mutat de şapte ori. Îmi plăcea din când în când să-mi strâng catrafusele şi să plec. Şi aşa am ajuns la Marea Şcoală de la Piatra-Neamţ, definitorie pentru devenirea mea ca actriţă. Am găsit acolo ce nu aveam, ce-mi lipsea, ce nu făcusem…

• Adică? Ce nu aveai?

Adică Institutul de Teatru.

• Tu n-ai dorit dintotdeauna să fii actriţă?

Ba da. Dar întâi valul m-a dus spre Facultatea de Filozofie. După ce mi-am făcut datoria civică, a