Câte locuri mai sunt în Europa pe care turismul de masă să nu le fi transformat (încă) în maşină de to­cat turişti? Astăzi, când globa­li­za­rea ne face să găsim aceeaşi sticlă de ră­coritoare în orice supermarket al lu­mii, ce şanse mai avem să dăm de ceva autentic, care să miroasă a pa­siu­ne, trudă şi voinţă?

Vreau să povestesc despre trei in­sule de pe coasta occidentală a Si­ciliei, în municipiul Trapani. O Si­cilie pe care ne încăpăţânăm să o gân­dim ca pe o coajă de pământ arsă de Soare şi bântuită de mafioţi şi care, de fapt, oferă un pământ, o cul­tură, o tradiţie, o gastronomie şi o ospitalitate care, pe căi tainice, in­tră şi rămân în inima vizitatorului.

Pantelleria, penultima treaptă i­ta­liană, mai aproape de Africa decât de Sicilia, s-a născut din capriciul unui vulcan: 83 de kilometri pătraţi de coline şi vârfuri negre de obsidian aruncate într-o mare albastră de lapislazuli şi acoperită de verdele smarald al vegetaţiei mediteraneene, scundă şi întortocheată. În ciuda naturii care, la prima vedere, nu oferă multe şanse insulei, surpri­zele nu lipsesc. La Pantelleria se pier­de uşor orice pariu: nu există nici o sursă de apă şi totuşi insula e aco­pe­ri­tă de verdeaţă, de viţă-de-vie, măs­lini, capere şi oregano: vântul şi cu­renţii fac să nu se piardă „trans­pi­ra­ţia” insulei pârjolită de un Soare afri­can: condensul re­pre­zin­tă o rouă cons­tantă care udă tot ce încolţeşte.

Pantelleria se mai numeşte şi „in­su­la tuturor vânturilor”. Acestea sunt atât de puternice încât plantele au priceput că doar rămânând lipite de pământ pot să supravieţuiască. Ni­mic nu creşte în înălţime, ci doar pe orizontală. Verdeaţa se întinde ca o pânză de păianjen pe sol, îi face um­bră, reducând evaporarea apei. La rândul său, pământul fereacă ră­dă­cinile în inima sa de lavă racită în­c­ât nici măcar un fir de iarbă nu se la­să smuls cu uşurinţă: vâ