Între 17 şi 23 octombrie, pretutindeni în Franţa are loc o Săptămână a gustului. Altfel spus, o enormă operaţiune de pedagogie culinară şi gastronomică, destinată să le reamintească oamenilor că există o artă de a trăi şi o artă de a lua masa. Anul acesta UNESCO a introdus în patrimoniul său imaterial tradiţia gastronomică franceză, un motiv suplimentar deci pentru ca o ţară ca Franţa să-şi cultive acest tezaur de reţete, gusturi şi coduri comportamentale legate de servitul mesei.
Toată lumea ştie că în Franţa se mănâncă bine şi că pentru francez momentul servirii mesei este sacru. Mai precis, masa de prânz şi masa de seară sunt sacre. La micul dejun francezul de rând se mulţumeşte numai cu o cafea şi cu un croasant, deseori ingurgitate pe fugă, în picioare, la tejgheaua unui bistrou. Frugalitatea acestui mic dejun îşi spune însă cuvântul pe la ora 12 când francezului i se face o foame teribilă şi când simte nevoia să mănânce liniştit, aşezat la o masă, împreună cu prietenii sau cu colegii de muncă. Masa de prânz este în general „stropită” şi cu puţin vin, iar după desert cafeaua încoronează cele 60 de minute sau chiar 70 sau 80 dedicate dejunului. Personal, când mi-am început noua existenţă în Franţa am rămas uluit să văd că între ora 12 şi 12h30 restaurantele se umpleau brusc. Şi tot atât de uluit am fost când am descoperit că după ora 14 unele restaurante nici nu mai serveau masa, mai ales în oraşele mici de provincie.
Dacă tradiţia gastronomică a Franţei este onorată de UNESCO, faptul nu ţine numai de calitatea produselor cu care francezii îşi excită papilele gustative. Ritualul servirii mesei este la fel de important, pentru că servitul mesei este un moment de socializare, de dialog, de comuniune, de viaţă spirituală, de contact cu frumosul, de meditaţie chiar.
Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, adică atunci când în unele zone ale Europei