Duminică, pe o vreme udă, m-am dat jos anevoie din dealurile mele prahovene şi am lunecat spre Bucureşti. Fusesem invitat la o aniversare de la care nu puteam absenta. Doctoriţa Daniela Bartoş, profesor universitar şi şefă a unei secţii mari din Spitalul Floreasca, fost ministru al Sănătăţii, împlinea o vârstă rotundă. Datorez Danielei, care mi-a devenit prieten după ce ca ministru am tocat-o vârtos (n-ai voie, ca gazetar, să menajezi oamenii pu­terii), gesturi de neuitată omenie într-un moment în care, ca pacient, mă situam mai aproape de Cel de Sus (la un lat de palmă, ziceam eu) decât de pământeni. Vor fi aici, m-a asi­gurat ea, doar prieteni de suflet. M-am gândit, privindu-i, câţi dintre ei i-au fost pacienţi şi câţi nu. Pe unii îi ştiu, pe alţii încerc să-i localizez, să-i ghicesc. Un consătean care tocmai s-a întors din Iran, o familie de arhitecţi, colegi vechi de şcoală, o fostă procuroare de rang înalt, pensionară acum, mama sărbătoritei, copiii Radu şi Cristina, nepoţii Ana şi Tudor. Stau de vorbă cu Cristi Niculescu şi Mihaela, soţia lui, cea care, de când el păstoreşte studenţi, se ocupă mai mult şi îndeaproape de editura pe care au înfiinţat-o. E greu, zice Mihaela, se închid sau îşi mo­di­fică profilul, una după alta, librăriile. Sunt librării care, de-a lungul unei zile întregi, nu înregistrează, ca trecător de prag, un singur client. Mă trec fiori. Vorbesc cu Cristian despre soarta noastră, a românilor, despre avalanşa de isprăvi media­tizate afară care ne construiesc un nume şi un renume deloc de invidiat. El citează ceva din Ralea. Cele cinci mari păcate pe care le-am luat în timp şi cu care ne-am logodit, se pare, etern. De la daci ni se trage, dacă am reţinut bine, dezbinarea, din Roma, păcatele decadenţei, în frunte cu o grandomanie găunoasă, din Bizanţ am împrumutat cu mult avânt prostituţia, iar de la slavi, fatalitatea. Discuţia s-a rupt şi n