(Apărut în Dilema veche, nr. 40, 15 - 21 oct. 2004, la tema: "Cazul Carol I")
Coincidenţa face că în anul "Ştefan cel Mare" se împlinesc şi 90 de ani de la moartea lui Carol I. Putem face o comparaţie măcar ca durată a domniilor. Din cîte îmi dau seama, domnitorul Ştefan a rămas un fel de idol sub toate regimurile, pe cînd despre Carol se vorbeşte prea puţin. De ce a rămas oarecum în umbră?
Pentru cineva de vîrsta mea, născut în 1916, în copilăria noastră exista o glorie în jurul domniei sale, timbre comemorative, povestiri; era preamărit ca personalitate, era foarte respectat. Dar respectat nu înseamnă iubit. Acum, cînd văd lucrurile nu prin prisma amintirilor unui copil, ci prin documente istorice, prin studiu, o spun drept: omul nu era simpatic. Era destul de rece şi am impresia că el nu a putut să-i iubească niciodată pe români cu adevărat. Şi-a făcut datoria, a devenit regele unui neam pentru care nu avea afinităţi. Între noi fie vorba: între un român şi un neamţ sînt anumite cvasi-imposibilităţi de comunicare.
A făcut eforturi să se apropie de supuşii săi. A învăţat rapid limba română, testamentul său spune că s-a identificat cu această naţiune care a devenit patria sa...
Da, astea sînt declaraţii, dar impresia mea este că nu a înţeles. De exemplu, cei care s-au identificat mult mai frumos şi mai intim cu noi au fost Ferdinand şi regina Maria. Fără să mai vorbesc despre Carol al II-lea, care a devenit român de-a dreptul, cu cusururile naţiei. Interesant: la a treia generaţie. Vreau să spun că răceala lui Carol nu corespunde cu ceea ce aşteptau românii de la el. Dar punînd de o parte aceste aspecte afective, omul, incontestabil, a adus mult bine ţării noastre. A adus o anumită rigoare, o anumită severitate, a vrut să ne occidentalizeze. Tot ce este mai frumos din punct de vedere arhitectonic datează din domnia lui Carol I. La începutul s
