Andrei a lăsat şcoala şi s-a făcut văcar fiindcă nu a avut 8 lei pe zi să-şi plătească naveta la liceu. Iuliana visează la facultate, dar părinţii o trimit pe câmp cu cireada satului. Fetiţa şade în mijlocul imaşului călare pe un bostan, cu ochii închişi. În spatele ei, toată cireada de vaci s-a aşezat pe burtă şi rumegă. Eram în toiul interviului şi dintr-o dată fetiţa Iuliana nu mai vrea să spună nimic. Stă doar aşa, cu ochii închişi şi cu faţa bătută de vânt. Deschide brusc ochii: “Spune-mi, la tine, la Bucureşti, tot aşa e ca aici?”. Şi eu şi colegul o privim nedumeriţi. „Vreau să spun, la tine la Bucureşti, tot aşa bate vântul?”.

Iuliana Lupaşcu are nouă ani, este în clasa a treia şi nu a ieşit niciodată din comuna ei: Mihai Eminescu, Botoşani. Cel mai departe a fost până la Popas, un loc în care uneori mai trag turişii să mănânce. Popasul se află tot în Mihai Eminescu, la câţiva kilometri de cătunul unde stă ea. De aia, visul cel mare al Iulianei este să ajungă chelneriţă la Popas. Nu şi-ar dori nimic mai mult; dacă ar ajunge ea chelneriţă la Popas, atunci toată viaţa ar zâmbi şi ar fi amabilă cu turiştii, ar purta haine frumoase, s-ar parfuma şi iarna ar sta la căldură. Elevul Andrei a muncit cu ziua prin sat să-şi strângă banii de şcoală

Dar pentru asta ştie că trebuie să facă multă şcoală. I-ar trebui măcar vreo zece clase, aşa, dacă or lăsa-o părinţii. Însă înţelege ea bine că asta ar fi un lux, când întreaga familie trăieşte numai din cireada satului. Dacă n-ar fi vacile, ar muri cu toţii de foame. Din cei şapte copii Lupaşcu, nici unul n-a făcut mai mult de opt clase – mai toţi au rămas la vaci.

Andrei singur a fost mai răsărit: a abandonat şcoala în clasa a zecea, toamna asta. N-a avut opt lei pe zi să-şi plătească naveta până la Botoşani. Acum, Andrei locuieşte la stână cu fratele Dan (22 de ani) care s-a oprit şi el la opt clase.