Nu mai fusesem în Alba Iulia de mult. Nu prea aveam de ce să trec. Tocmai de aceea, plăcerea a fost dublată de surpriza unei cetăţi din care nu ţineam minte decît Catedrala Unirii şi şanţurile pline de gunoaie şi care acum mă întîmpina cu impunătoarele sale clădiri radiind în soarele de toamnă, ruine romane şi gardă imperială, cu vechea manutanţă transformată într-un hotel de un lux rafinat impecabil şi caricaturile lui Ion Barbu zîmbind de pe zidul de la una dintre intrări. Din loc de pios pelerinaj naţional anual devenise, în cei cîţiva ani de reabilitări, un spaţiu deschis şi viu. După o zi de plimbare, mi-a fost clar că Cetatea din Alba Iulia este pe cale de a deveni unul dintre cele mai bogate – şi plăcute – centre de atracţie ale României. Are tot ce îi trebuie, de la o incredibilă stratigrafie istorică, întinsă fără „pauze“ pe două milenii, pînă la peisaj şi spaţiu generos de plimbare; dar are şi oameni care ştiu să acceseze fondurile europene mai bine decît orice alt oraş de talia sa din ţară şi parteneriate public-privat care par să funcţioneze impecabil. Pe scurt, un potenţial uriaş şi promisiunea unui succes pe măsură.

Într-un fel însă, de-abia de acum începe adevărata provocare. Este extraordinar că Cetatea arată deja aşa cum arată şi va fi finalizată în curînd, dar ce facem cu ea, ca să spun aşa? Este o problemă de viziune – îmi declara unul dintre actorii principali ai acestei aventuri. Chiar aşa şi este, dar fără a mă alătura şi eu corului spontan al Casandrelor, trebuie recunoscut totuşi faptul că exact „viziunea“ este ceea ce lipseşte majorităţii edililor din România. Care este deci această viziune şi, mai ales, ce s-ar putea învăţa din ea pentru cazul altor oraşe din ţară?

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulFiind vorba despre un spaţiu sup