Despre căsătorie, copiii noştri vor ajunge, probabil, să afle din basme, aşa cum noi aflam despre zmei şi prinţese pe vremea când adormeam răsfăţaţi de poveştile bunicilor.
Pe atunci, căsătoria era un act firesc în jurul vârstei de 20 de ani. Până astăzi, media de vârstă a cuplului marital a crescut considerabil, ajungând în unele ţări să depăşescă pragul de 30 de ani. În fapt, dacă nu te-ai căsătorit până-n 25, după 30 îţi vine tot mai greu să faci pasul. Îl faci fie dintr-o ambiţie, fie din diverse temeri - de singurătate, disconfort financiar etc. Din orice, numai din dragoste nu. Căci, după 30 de ani, ştii sigur că dragostea are zilele numărate.
Căsătoria este astăzi pentru eroi, este un act de curaj. Chiar şi psihologii sunt de acord, căci, spun ei, „cel mai nefericit grup este cuplul, pentru că în doi nu există majoritate". Se fac studii, se emit teorii, unele spun câte farfurii se sparg într-o căsnicie, câte certuri pe metru pătrat se produc din cauza banilor, copiilor, a televizorului, altele arată că oamenii căsătoriţi au speranţa de viaţă mai ridicată decât restul. Mă uit în jurul meu şi văd în cei care rostesc jurăminte fie nişte temerari, fie nişte ignoranţi (a crede că starea de graţie, de „îndrăgosteală", poate dura „până când moartea ne va despărţi", e categoric o prostie).
Plusvaloare are astăzi divorţul. Aud şi văd zilnic cum divorţul vine ca un act eliberator după o căsnicie ratată. Şi studiile arată tot mai multe căsnicii ratate şi tot mai puţine căsătorii (în 2011, în România, numărul căsătoriilor a scăzut cu 6.000 faţă de anul 2010). Cum aş mai putea, deci, să-i privesc altfel pe cei care ajung în faţa altarului de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni? Maridana Arseneeste editor "Adevărul"