E seară. O seară răcoroasă de primăvară. Copacii abia înfrunziţi foşnesc misterios şi vântul şuieră subţire pe aleile largi. Ultima cursă de la Giurgiu tocmai a acostat la cheiul 2 şi călătorii, puţini, la această oră se împrăştie spre ieşirile din parc, spre parcări, spre staţiile de autobuz sau metrou. Câţiva se opresc la bodegă sau la chioşcuri pentru o cină târzie şi frugală, o ultimă bere cu prietenii sau cumpărături de urgenţă. Lume obişnuită, grăbită, obosită, navetişti funcţionari sau agenţi de vânzări. De zece ani de când Titanul e port, parcul şi-a pierdut romantismul. Tot mai puţine perechi de îndrăgostiţi, tot mai puţine îmbrăţişări timide şi săruturi furate. Multă lumină de neon, gardieni şi poliţişti şi marinari grăbiţi. Păcat.

Şi totuşi doi adolescenţi se plimbă pe malul apei, privind sclipirea luminilor de la cheuri şi ale aleilor şi ale terenului de fotbal cu nocturnă. Şi în ochii lor nu se vede plictisul diurn al salariatului la stat şi nici blazarea greţoasă a corporatistului... Sunt doi liceeni încă departe de bacalaureat, doi copii pentru care lumea e încă frumoasă şi fericită, doar pentru că ei se ţin de mână şi îşi şoptesc vorbe pe care eu nu le pot auzi de atât de departe.

Şi totuşi...

- Hai să ne imaginăm, zice ea.

- Ce să ne imaginăm? întreabă el.

Ea râde şi îl trage de mână spre o bancă de pe marginea aleii asfaltate.

- Să ne imaginăm ceva... nu ştiu... că lumea e altfel...

- Cum altfel?

- Mai frumoasă, mai fericită, mai colorată.

- Ţi se pare că n-are culori?

Ea râde din nou. S-au aşezat pe bancă şi el, puţin timorat, cu un gest ce parcă ar vrea să nu-i fie observat, o cuprinde cu mâna pe după umeri. Ea nu ripostează. Dar numai după câteva clipe sare în sus şi râde iar:

- Hei, ne pocneşte romantismul! Hai să schimbăm lumea!

- Cum?

Trei oameni gârboviţi şi plictisiţi trec