Există, la Augustin Cupşa, un personaj care, din pricina imaginii de geniu steril, e gratificat de studenţii lui cu porecla Mersulpejos. O contragere, de fapt, a unui titlu universitar ceva mai complex. „Inventatorul mersului pe jos şi al clipitului.”
Dacă profesorul Bumb a obţinut un astfel de patent, Cupşa nu stă nici el cu mâinile-n sân. Vrea să treacă în ochii cititorilor drept inventatorul prozei.
Nu e glumă, e tristul adevăr. Aşa cum se prezintă, Profesorul Bumb şi macii suedezi nu prea seamănă cu nimic. (Apropierea de Kafka, încercată de Nora Iuga pe ultima copertă, trebuie privită ca o simplă cochetărie livrescă.) Însăşi formula acestei cărţi mi se pare extrem de confuză. Singurul lucru clar e că autorul detestă convenţia realistă. O declară într-o scurtă confesiune reluată pe manşeta volumului:
„Niciodată nu mi-a plăcut literatura realist-autenticistă, autobiografică şi, de prea multe ori, egocentristă. Dacă nu are în ea un sâmbure de fantastic, de absurd, dacă nu mă face să visez sau să-mi desprind picioarele de la pământ măcar un pic, mie, literatura nu-mi spune nimic.”
Dacă n-ar fi fost scrisă negru pe alb, simpla lectură nu ne-ar fi condus la această concluzie. Fiindcă, în fond, cele cinci povestiri de aici nu sunt chiar cu totul rupte de realitate. Unele par chiar să provină din scene de viaţă vie.
De pildă, cea de-a treia, Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc. Un el şi o ea, Aşiel şi Eva, ambii trecuţi de prima tinereţe, merg la un party al unor prieteni de demult. La rândul lor, oameni formaţi, cândva, la Conservator. Pe drum, întâlnesc un comiliton, pe Paul, ce pare să-i facă Evei o curte pe cât de susţinută, pe atât de discretă. Nimic mai mult decât un small talk pe teme muzicale. Momente penibile, de rivalitate subînţeleasă. Petrecerea ca petrecerea. Cuviincioasă şi plictisitoare. Dar Aşiel prinde curaj ş