„Nimeni nu cunoaşte urma peştelui în apă, urma păsării în aer sau urma bărbatului în femeie.“ În vremurile noastre, acest vechi proverb ar putea fi completat cu „...şi nimeni nu poate cunoaşte urma hackerului în calculatorul tău“. Dacă e aşa sau nu e o altă discuţie.

Arthur Kopit, dramaturg american de renume, cunoscut publicului romån, pune o altă problemă. Iarăşi, una care ne vine în minte odată cu intrarea reţelelor de socializare în vieţile noastre, odată cu timpul din ce în ce mai mare pe care-l petrecem în spaţiul virtual, cu fiecare site la care ne afiliem, cu fiecare parolă pe care trebuie s-o ţinem minte şi care trebuie să fie din ce în ce mai complicată ca să reziste.

Să reziste cui, la ce? Unui eventual atac al unui hacker. Dar ce-ar putea avea un hacker cu mine? Nici nu trebuie să aibă ceva. Poate s-o facă doar pentru că poate. Pentru că pot (BecauseHeCan) este şi răspunsul pe care ni-l dă Arthur Kopit, prin personajul său, Costa Astrakhan (hackerul) şi titlul piesei pe care regizorul Alexandru Måzgăreanu a montat-o la Teatrul Odeon.

Din punct de vedere IT, piesa lui Kopit este destul de datată. Scrisă în 2000, nici nu avea cum să facă faţă numeroaselor şi uriaşelor noutăţi care ne-au invadat de atunci viaţa, computerele şi telefoanele. {i, de fapt, nici nu avea de ce. Pentru că nu este o piesă despre calculatoare şi programe, ci despre oameni şi fricile lor. Teama omului modern de propriile invenţii nu este un lucru nou. Literatura (şi filmele) SF au glosat pe tema asta încă din primele decenii ale secolului trecut. Sînt nenumărate exemplele, unele celebre, altele căzute în uitare, de romane, nuvele şi filme în care omul se luptă cu creaţia lui mecanică, calculator sau robot, care încearcă să-l domine sau chiar să-l extermine. În Pentru că pot, Arthur Kopit îşi pune altfel problema: cît din viaţa oricăruia