Un reproşelegant şi un îndemn amical vine din partea lui Andrei Pleşu. Acceptăm ambele ipostaze şi ne pliem pe observaţiile domniei sale legate de un film care l-a impresionat foarte mult. Aprecierea poate nu e corectă, i-a furnizat diverse melancolii. Să zicem. Este vorba despre pelicula The Soviet Story, un documentar făcut de un regizor lituanian pe nume Edvins Snore. Toate detaliile legate de acest lungmetraj sînt preluate din articolul domniei sale („Un film antipatic…“, Dilema veche, 6 octombrie 2011), fără să punem în mişcare alte motoare de căutare pe Internet. Nici despre regizor, nici despre soarta şi impactul internaţional al acestui remarcabil – sînt convins şi fără să-l văd, doar din cele spuse de Andrei Pleşu – film. Dar nici despre ce s-a întîmplat cu viaţa din URSS în anii comunismului nu am căutat explicaţii şi date suplimentare. Mă folosesc doar de ce ştiam din trăite şi citite. Filmul transmis de TVR este un documentar foarte bine realizat. Cu materiale de arhivă şi comentariile unor istorici şi politologi de prim rang, pe care îi pomeneşte Andrei Pleşu, punctînd faptul că tehnicienii TVR au omis să prezinte nume prestigioase precum Vladimir Bukovski, Françoise Thom, Nicolas Werth sau Norman Davies. S-ar zice că este un film convingător, decisiv pentru aflarea şi asumarea adevărului despre crimele săvîrşite de către puterea comunistă din URSS, cu accentul pus pe anii de crîncenă teroare ai stalinismului (1930-1940): Marea Foamete din Ucraina,procesele de la Moscova, arestările pe bandă rulantă şi umplerea lagărelor de concentrare – faimoasele Gulaguri, o feroce abreviere care a făcut lumea să tremure decenii în şir –, deportările în Siberia ale unor mase compacte de minorităţi, de la tătarii din Crimeea şi basarabeni, la baltici şi la germanii de pe Volga etc. Nu discut titlul articolului, vag ironic, Un film antipatic… – de ce ar trebui s