"Demnitate" este un cuvint-far, fundamental, mai important chiar decit "drepturile omului", mai pretios decit cuvintul "libertate". Si aceasta pentru ca el conserva totul, chiar dupa ce omul a pierdut drepturile sale sau libertatea. Ma intilnesc la concertul de saptamina trecuta (Beethoven, Simfonia aIX-a) cu un coleg de breasla care ma abordeaza abrupt: ce parere aveti despre clasa noastra politica, fosta si actuala? Era o intrebare retorica, avea deja raspunsul pregatit: nu mai am incredere in nici unii, sint total compromisi, nu mai are nimeni nadejde in ei. De ce, intreb eu, ce le reprosati cu deosebire? Sint incapabili sa se dedice binelui public, celorlalti, comunitatii. Desi isi construiesc discursul referindu-se exact la nevoile celorlalti. Asa fac toti politicienii, peste tot, replic eu, cer comunitatii sa aiba incredere in proiectul lor de schimbare si apoi uita de altii si se ocupa doar de interesele lor si ale clanului, ce-i nou aici? Ce au in plus ai nostri? Ceva esential, imi raspunde, n-au demnitate! Cum asa? In alte parti politicianul prins in defect, gasit responsabil pentru acte incompatibile cu statutul sau, isi asuma efectele, isi recunoaste vinovatia si se rusineaza, unii chiar se caiesc. Parasesc sfera publica, unde s-au facut de ris. Ai nostri nu sint capabili de acest gest de demnitate, n-au sensul cuvintului pardon. Suporta orice, nimic nu-i clinteste. Parlamentarii europeni surprinsi in negocieri incompatibile cu pozitia lor erau din mai multe tari. Ceilalti au demisionat, s-au rusinat, unii obisnuiesc sa-si ceara public scuze inainte de a se retrage. Al nostru? N-am vazut comportament mai penibil. Ai nostri, cei mai multi, manipuleaza justitia sa nu se apropie de ei, se imbolnavesc brusc, invoca comploturi politice, recurg la orice. Numai recunoasterea faptelor nu le sta la indemina. Cind a sunat sfirsitul antractului, domnul in cauza imi e