Orice om sanatos nu poate simti, in fata avalansei de stiri si opinii docte despre cumplita tragedie care a lovit patru familii, atentie, patru nu una singura, altceva decat compasiune. O tristete nesfarsita in fata racelii de metal din ochii sticlosi ai corbilor din presa. Compasiune fata de cele trei familii care si-au pierdut soti, bunici, prieteni dragi, niste suflete. Compasiune fata de familia acestui nefericit, tata a doi copii, aflati cu totii la un pas de nenorocire.
Veti spune: compasiunea n-are ce cauta la ziaristi aflati in exercitiul functiunii. Nu aveti dreptate. Compasiunea, acest sentiment foarte uman care ne separa, intre altele, de fiare, ar trebui sa ne oblige la abordari decente. Cand tasneste spontan, pune in asteptare orice resentiment, amana putin dezlantuirea animalului din noi. A nu se confunda compasiunea cu iertarea repezita, compasiunea cu mila vulgara sau compasiunea cu indulgenta senila.
Compasiunea e o stare de perplexitate dureroasa, un imprumut temporar al suferintei celorlalti. Mai poate fi tipatul mut al neputintei de a-ti ajuta aproapele, al spaimei de conspiratia eterna a hazardului cu moartea, poate fi un fel de a-ti aminti - paralizat de angoase - de propria-ti viata amenintata de incertitudine.
Compasiunea selectiva sau indusa se manifesta mai urat decat indiferenta crasa. Putem accepta ignorarea suferintei, ca mijloc de igiena sufleteasca. Insuportabila este bisnita cu sentimente, traficul ordinar cu durere, nefericire si deznadejde, atatarea indignarii irationale, infierbantarea profitabila a viscerelor. Din acest comert ilicit cu nevroze se naste materia prima a urii.
Au murit trei oameni intr-un accident si asta e cumplit. Trei familii vizitate de moarte plus a patra la un pas de ea, marcata pe viata de mustrari si alte spaime nestiute de noi ceilalti. Exploatarea acestei trage
