Cât de departe este România de o Franţă unde nici cea mai măruntă formă de «poliţie politică» nu scapă nepedepsită?
Românului care-şi închipuie că „poliţia politică" e o metodă specifică dictaturii comuniste, patentată de statul sovietic şi adaptată la realităţile plaiurilor mioritice sau ale celorlalte ţări din lagărul socialist, i-aş recomanda să citească ultimele ştiri din ziarele franţuzeşti. Se va lămuri repede că urmărirea ilegală a cetăţenilor se poartă şi la case mai mari. Adică în democraţii înfiripate nu acum două sau trei decenii, ci cu două-trei veacuri înainte.
Pe scurt, vestea care a inflamat atmosfera de pe malurile Senei sună cam aşa. Şeful contraspionajului francez, pe nume Bernard Squarcini, a fost inculpat sub acuzaţiile de „lezare a secretului corespondenţei", „colectare de date cu caracter personal printr-un mijloc fraudulos, neloial sau ilicit" şi „ascundere a violării secretului profesional". În fapt, este vorba de o acţiune de filaj îndreptată împotriva unui jurnalist de la prestigioasa publicaţie „Le Monde".
Iţele afacerii duc până în cele mai înalte sfere ale puterii. Şi au legătură cu scandalul politico-financiar iscat acum un an în jurul uneia dintre cele mai bogate persoane din Franţa, din Europa şi din lume. Liliane Bettencourt, moştenitoarea imperiului L'Oréal, a fost acuzată de evaziune fiscală şi de alte infracţiuni economice, dar şi de mituirea unor oficiali francezi, printre care şi Eric Woerth, fost ministru al Muncii şi trezorier al Uniunii pentru o Mişcare Populară, formaţiunea actualului preşedinte Nicolas Sarkozy.
Pe 18 iulie 2010, „Le Monde" publica un articol incendiar despre declaraţiile făcute în anchetă de către administratorul averii deţinute de Liliane Bettencourt, avere estimată la nu mai puţin de 17 miliarde de euro. A doua zi, Direcţia Centrală de Informaţii Interne primea, direct de la Palat
