Regizorul Theodor-Cristian Popescu se autosurprinde, montând al doilea spectacol după piesele lui Marius von Mayenburg – „Urâtul“, pe scena Teatrului German de Stat din Timişoara. Regizorul revine la opera acestui dramaturg german aproape moralist, pentru a pune o întrebare: „Dacă un lucru e frumos, e automat şi bun?“.

În „Urâtul", Marius von Mayenburg fetişizează frumosul, reducându-i la absurd proprietăţile. Spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu amplifică această confuzie a societăţii contemporane.

„Nu se mai vinde un iaurt dacă nu este prezentat de o fată superbă. Nu se mai face publicitate, dacă nu e îmbăiată în erotism", crede regizorul, prelungind problema de percepţie şi pe scenă, cu ajutorul lui Lette (Alex Halka), un angajat al unei corporaţii, discriminat din cauza urâţeniei sale. Lette trebuie să vorbească despre un nou ştecăr revoluţionar, creaţie proprie, la un târg de inventică, dar managementul îi interzice să facă prezentarea, promovând în locul lui un angajat mai arătos, dar mediocru.

Soluţii inteligente

Marius von Mayenburg ciopleşte chipul deformat al societăţii din replici scurte şi banale, umor sec şi fraze terne. Regizorul îi răspunde printr-un limbaj teatral unic, care are ca sursă de referinţă stilistică serialul „Star Trek".

Spectacolul are o structură rece, simetrică, fiind populat de actori teleghidaţi în mediu aseptic. Decorul însuşi, realizat de Velica Panduru, este foarte limitativ - o cuşcă de aluminiu, căptuşită cu neoane albe. Personajele nu folosesc obiecte de recuzită, având mâinile libere tot timpul. Cu toate că posibilităţile lor de expresie sunt reduse din start cu 90%, decorul nu-i constrânge, ci le oferă, paradoxal, toată libertatea de care au nevoie.

Cuşca este o trimitere directă la spaţiile înguste din marile corporaţii şi devine, în final, un templu al hedonismului, pe măsură ce cromat