Dar dacă decapitarea dictaturii colonelului Gaddafi a fost totuşi partea cea mai puţin dificilă? Istoria recentă, mai ales a Irakului după 2003, arată că războiul se câştigă mult mai uşor decât pacea.

Stabilizarea şi construirea unui guvern performant, capabil să menţină pacea internă, pe ruinele războiului civil, ar putea fi o misiune imposibilă. Pentru început, restabilirea monopolului violenţei legitime este una dintre provocări. Arsenale întregi se află pe străzi, în mâinile unor grupări reunite până ieri de perspectiva unui duşman comun. Cu greu găseşti pe cineva care să nu fie înarmat. Privatizarea violenţei a devenit norma: „Gaddafi a distribuit arme tuturor oamenilor care au luptat pentru el. Acum, şi rebelii au o mulţime de arme, dar asta creează o situaţie extrem de periculoasă pentru ţară. Cu greu găseşti un adult sau un adolescent care să nu aibă o armă. Noile autorităţi trebuie să găsească o soluţie acestei probleme cât mai repede cu putinţă, altfel riscăm să cădem într-un alt război civil“, spune un locuitor din Tripoli.

În acelaşi timp experienţa „lunilor de miere” din Irakul post-Saddam ar putea, prin contrast, să le ofere guvernanţilor de la Tripoli, un manual de bune practici. Atunci epurarea de sus în jos a birocraţiilor guvernamentale şi concedierea fostelor unităţi care asiguraseră securitatea regimului au generat scânteia care a împins Irakul în vâltoarea războiului civil. Instrăinaţi şi excluşi din noua ordine politică, fără joburi şi înarmaţi până în dinţi, elementele loiale regimului au luat calea insurgenţei. Acum viitorul Libiei pare să depindă mai mult ca niciodată de creativitatea şi înţelepciunea cu care noul regimul reuşeşte să extindă umbrela beneficiilor viitorului contract social şi către foştii privilegiaţi ai regimului – triburile Warfalla, Magarha, Warshafana Tarhuna şi Qaddafa.

Nici din Israel viitorul Libiei nu