După două luni de căutări, dictatorul libian a fost prins şi ucis de rebelii libieni în apropierea oraşului său natal, Sirt. Gaddafi lasă în urma sa amintirea unui tiran excentric şi crud. Într-o scrisoare trimisă în noiembrie 1787 lui William S. Smith, un oficial participant la revoluţia americană, Thomas Jefferson – comentând rebeliunea Shays, ce a avut loc în acelaşi an în Massachusetts şi a primit numele unui veteran al Războiului de Independenţă – scria: “Copacul libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor”. Urmând sfatul ilustrului părinte al democraţiei americane, rebelii libieni şi-au început odiseea democratică cu un tiranicid. Dar ar fi meritat dictatorul libian o soartă mai bună? Probabil că nu. Istoria tiraniei de peste patru decenii a lui Gaddafi începe în 1969, când tânărul colonel – atunci în vârstă de 27 de ani – a preluat conducerea Libiei în urma depunerii paşnice a regelui Idris (1951-1969). Lunga sa “domnie”, cea mai însemnată cronologic a unui lider politic musulman contemporan, s-a caracterizat prin impunerea unui sistem politic intern flamboaiant prin absurditatea sa, inspirat de reflecţiile dictatorului şi o politică externă asertivă, care a debutat cu aspiraţia sa panarabă – motiv pentru care a primit titulatura de Micul Nasser – a continuat cu o epocă de glorie teroristă şi s-a încheiat, după 2000, cu o reconciliere aparentă cu Occidentul. Terorism şi excentricitate în politica externă Apropiat de dictatorul român Nicolae Ceauşescu, a cărei soartă a împărtăşit-o într-un final, Muammar Gaddafi a ajuns inamic al Occidentului în anii ’70 şi ’80, după ce a instrumentat mai multe atacuri teroriste, printre care celebrul atac care a doborât o cursă Pan Am, în Scoţia, şi care s-a soldat cu uciderea a 270 de persoane în 1988 şi atentatul cu bombă de la Belle disco din Berlin, în 1986. Gaddafi a fost implicat,în