Mă uit rarisim la televizor, de obicei când vin acasă seara prea obosit ca să mai fac orice altceva. Spectacolul de la TV nu-mi este, deci, familiar. Poate de aceea mă şi intrigă atât de tare.
De obicei, zapând canalele româneşti, mă înţepenesc pe OTV-ul lui Dan Diaconescu. Rămân acolo câte o jumătate de oră, cu ochii holbaţi, cu mintea redusă la un burete cenuşiu, ca şoarecele în faţa şarpelui. Nu pot să cred că o minte de om poate regiza minunile care se petrec acolo.
Poate că Dan Diaconescu îşi va face un partid cu numeroşi susţinători. Dar va fi un partid de zombies. Ce Dumnezeu se poate face cu inşi a căror stare naturală, de zi cu zi şi ceas de ceas, seamănă cu cea indusă mie în jumătatea de oră cu pricina? În acele momente, eu aş fi în stare să-l urmez nu doar pe el, ci şi pe Fane Spoitoru, pe Nicolae Guţă, pe Gina Pistol, căci în hipnoză adâncă asculţi orbeşte de vocea care-ţi comandă. Am mai spus-o: acest ins cu figură de băieţel cărunt trebuie să aibă un secret care-i protejează mintea de nebunia pe care ea însăşi o generează: când organizezi, cu un cinism inimaginabil, supraomenesc, aş zice, un balamuc în jurul tău, e greu să nu devii, asemenea doctorului Caligari, propriul tău pacient.
În fine, cu efortul suficient ca să scriu un roman, mă smulg fascinaţiei oteviste şi, după alte câteva aventuri telenovelistice, mă-nţepenesc pe Antene. Acolo e mâncat Băsescu pe pâine, n-are nici o importanţă la ce oră deschizi televizorul. Dar nu numai atât. Dau, de pildă, peste o interesantă discuţie despre sexul oral, purtată de câţiva dintre politicienii şi jurnaliştii noştri de seamă. Mai aflu amănunte, fireşte, şi noutăţi în cazul Huidu: se pare că toată suflarea e datoare să-şi dea cu părerea despre accidentul acestuia. Ei, numai de-afurisit, eu n-o s-o fac.
Peste B1 treceam uşor în ultima vreme, fiindcă nu mai era aco
