Câte locuri mai sunt în Europa pe care turismul de masă să nu le fi transformat (încă) în maşină de tocat turişti? Astăzi, când globalizarea ne face să găsim aceeaşi sticlă de răcoritoare în orice supermarket al lumii, ce şanse mai avem să dăm de ceva autentic care să miroasă a pasiune, trudă şi voinţă?

Vreau să povestesc despre trei insule de pe coasta occidentală a Siciliei, în municipiul Trapani. O Sicilie pe care ne încăpăţânăm să o gândim ca pe o coajă de pământ arsă de Soare şi bântuită de mafioţi şi care, de fapt, oferă un pământ, o cultură, o tradiţie, o gastronomie şi o ospitalitate care, pe căi tainice, intră şi rămân în inima vizitatorului.

Mozia, Mothia sau Motya era numele oraşului pe care fenicienii îl construiseră pe insulă. Astăzi, numele acesteia este San Pantaleo iar Diodor Sicilianul (90-27 î.Hr.) spunea despre ea că era „... o insulă (..) înfrumuseţată la cel mai înalt nivel cu nenumărate case frumoase, datorită prosperităţii locuitorilor săi”.

Felul în care se ajunge la insulă merită şi el să fie povestit. De-a lungul străzii care duce de la Trapani la Marsala se întinde o nesfârşită oglindă de apă împărţită, prin cărări înguste de pământ, în zeci de dreptunghiuri printre care se ridică, ici-colo, câte o moară de vânt. Este vorba de salinele trapaneze, al căror început se pierde în vremurile fenicienilor. Priveliştea e magnifică. Din când în când, se vede câte o „căpiţă” de sare sclipitor de albă – lungă şi scundă. Toamna, ca să le ferească de intemperii, movilele acestea sunt acoperite de ţigle în culori pastelate care, fără voie, adaugă farmec. Sarea, element discret, modest dar atât de important pentru viaţa omului. Dacă n-ar fi sare, mă gândesc, zilele astea n-aş fi mâncat măsline, nici capere: prea amare pentru a fi consumate sub forma lor naturală. Dar câte lucruri n-ar exista fără sare? Lista e nesfârşită. Soldaţii ro