Mi-e dor de Ştefan Iordache. Golul rămas prin plecarea lui e uriaş. A fost atât de important el, lucru ştiut şi în viaţă, dar mai ales acum când nu mai e; eu raportez tot ce mi se întâmplă la acest gol. Radu Beligan, parcimonios foarte în aprecieri, dar care nu se joacă însă cu valoarea, spune despre el: „Ştiu că oamenii sunt reticenţi la auzul unei declaraţii absolute şi totuşi nu ezit să spun că îl consider pe Ştefan Iordache cel mai mare actor al unei generaţii de talente uimitoare, care apare o dată la 50 de ani.

Mi-e dor de Ştefan şi încerc să-l recompun în amintire. Încep să uit multe lucruri. Să fac acel efort dureros şi să mă transport în tinereţea noastră şi să mi-l aduc aminte când juca Arturo Ui în piesa lui Brecht şi cum ascensiunea lui nu mai putea fi oprită, era luminos ca mierea de toamnă şi avea un farmec potopitor. Juca în «Străinul» – Andrei Sabin, era însingurat, neîndemânatic, veşnic îndrăgostit, susceptibil şi de aceea prea serios, tăcut, rezervat.

N-avea duşmani, toată lumea îi căuta prietenia. A păşit de la început pe căile gloriei în această meserie ce i-a adus ceea ce puţini oameni au în viaţă, şi anume şansa de a confunda munca de fiecare zi cu plăcerea. Avea o linişte ciudată, care ascundea mari nelinişti, frământări purificatoare, care-i aduceau în ochi lumina. A debutat în acel deceniu al furioşilor care priveau înapoi cu mânie şi aproape în toate rolurile au regăsit revolta cauzelor pierdute.

Avea har! Avea candoare! Şi mai avea ceva nedefinit, care ne face pe noi cei care l-am cunoscut să ne înecăm în golul lăsat foarte gol. Iubea teatrul cu spaimă şi seriozitate.

Şi mă gândesc la el şi la patima lui pentru teatru şi scriu ca o rugăciune vorbele lui Ingmar Bergman despre actori, vorbe care-l definesc atât de bine pe Ştefan Iordache: «Iubesc actorii, le iubesc profesiunea, curajul, dispreţul faţă de moarte. Îmi p