Regele şi Hahalera
Am scris cândva o piesă de teatru, Ultimul Împărat, despre un măscărici care, uzurpând tronul regelui, vestea Sfârşitul şi chema Apocalipsa. Povestea măscăriciului cocoţat pe tron şi-a găsit o întrupare mai dură şi mai sordidă decât mi-am putut eu imagina. Mai gravă şi mai dezastruoasă, prin faptul că a pus în operă sfârşitul unei ţări care, dincolo de precarităţile istorice prin care a trecut, reuşise să-şi păstreze un profil onorabil. Odată cu preşedinţia lui Traian Băsescu, România este târâtă spre cea mai joasă condiţie, iar poporul, transformat în populaţii migratoare, cel mai adesea abrutizate, mitocanizate, după chipul modelului suprem – preşedintele-măscărici. Materialul slab al acestei mase de cetăţeni-moluşte şi abilitatea Securităţii redivivus puse în slujba Stăpânului au făcut ca astăzi România să fie devastată, desfigurată. O ţară care îşi mai trăieşte doar disperările, care uită în fiecare zi câte puţin cine a fost, cine ar mai putea fi. Sufletul din ce în ce mai pustiit, trupul sfâşiat de haitele de jefuitori, privirea îngrozită ca într-un viol care nu se mai sfârşeşte.
Urcat pe tron, măscăriciul, golan obraznic de felul lui, devine şi mai greţos atunci când percepe în jur pericolul autenticului ce îi reaminteşte că nu este decât cacealmistul care a câştigat potul cel mare în care românii şi-au pierdut viitorul. Aşa se simte pesemne Traian Băsescu în preajma Regelui Mihai, fapt ce explică şi reacţia bădărană pe care a avut-o la invitarea suveranului în plenul parlamentului pentru a fi omagiat cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. E mândru că posedă o ţară precum pe blonda guvernării sale şi că Istoria şi personajele ei sunt obiectul bătăii lui de joc. I-a ţinut isonul mitocănesc Ioan Oltean, un fel de măscărici al măscăriciului, ce-şi întrece şeful în glume de prost-gust, lucru altfel dificil de realizat. Singuru