Luna aceasta se împlinesc 25 de ani când stăteam faţă în faţă cu Ronald Reagan la Reykjavik în Islanda pentru a negocia un acord care ar fi redus - şi poate în ultimă instanţă chiar eliminat până în 2000 - înfricoşătorul arsenal de arme nucleare deţinut de SUA şi URSS.

Cu toate diferenţele de opinii dintre noi, împărtăşeam convingerea fermă că ţările civilizate nu ar trebui să facă din arme atât de barbare cheia de boltă a securităţii lor. Deşi nu am reuşit să îndeplinim aspiraţiile noastre la Reykjavik, întâlnirea la vârf a fost totuşi, pentru a-l cita pe fostul meu omolog, „un punct major de inflexiune în încercarea de a crea o lume mai sigură."

Anii ce urmează ar putea determina dacă visul nostru comun de a scăpa lumea de arme nucleare se va împlini vreodată.

Criticii prezintă dezarmarea nucleară în cel mai bun caz drept nerealistă, iar în cel mai rău drept utopie periculoasă. Ei prezintă „lunga pace" a Războiului Rece ca pe o dovadă că descurajarea nucleară este singurul mijloc de evitare a unui război major.

Ca unul care a avut sub comanda sa un asemenea arsenal, dezaprob ferm această idee. Descurajarea nucleară a fost întotdeauna un garant dificil şi fragil al păcii. Eşuând în propunerea unui plan convingător de dezarmare nucleară, SUA, Rusia şi celelalte puteri nucleare promovează prin lipsa lor de acţiune un viitor în care armele nucleare vor fi inevitabil folosite. Această catastrofă trebuie oprită.

Aşa cum împreună cu George P. Shultz, William J. Perry, Henry A. Kissinger, Sam Nunn şi alţii argumentam cu cinci ani în urmă, descurajarea nucleară devine un element mai puţin stabil şi mai riscant cu cât creşte numărul de state dotate cu armament nuclear. Cu excepţia războiului preemptiv (care s-a dovedit contraproductiv) sau a sancţiunilor eficiente (care până în prezent s-au dovedit insuficiente), doar paşii sinceri în dir