Andrei Plesu afirma, in prima parte a articolului “Cei ce cred si cei ce nu cred”, ca “ateismul nu e mai putin o <> decat credinta insasi. La fel de greu de argumentat rational, la fel de radical si in aceeasi masura pasibil de <>”. Banuiesc ca economia articolului publicat de rafinatul moralist nu i-a permis si argumentarea acestor asertiuni, astfel incat imi permit o contraargumentatie, in “contumancia” referentialului. Ma “spovedesc” dintru bun inceput ca sunt ateu.

As incepe cu ritualurile, cu forma credintei. In afara unor glume proaste, gen Biserica Ateista sau mai “ortodoxul” cult al Ratiunii, promovat de prima Republica Franceza, ateii nu practica nici un fel de ritual. Nu se roaga, nu se impartasesc, se imbaiaza din motive strict igienice, fara nici o conotatie cultica, si mai ales ignora metafizica, kantianul “lucru in sine”, pe scurt internalizeaza teza lui Wittgenstein: “despre ceea ce nu se poate vorbi e mai bine sa se taca”. Este posibil ca Andrei Plesu sa nu se fi aplecat suficient, in articolul citat, asupra distinctiei dintre atei si anticlericali sau antireligiosi. Ateismul tine de structura intima a individului, necomunicabila, iar ultimele doua atitudini sunt ideologice, intr-adevar susceptibile a se subscrie fenomenului “credintei” intrucat cauta prozeliti si polemizeaza cu “adversarul. Din acest motiv nu-i consider pe anticlericali si/sau antireligiosi ca fiind atei autentici. Ateul pur nu este nici una, nici alta, ignora orice fel de manifestare religioasa, intrucat pur si simplu nu-l priveste. Nu se raporteaza in nici un fel la actul credintei, din simplul motiv ca el nu crede. Nu este opusul credinciosului, al celui care afirma existenta lui Dumnezeu. Ateul nu afirma nimic la nivelul “totalitatilor ilegitime” de care vorbea Bertrand Russell cand a taiat nodul gordian al disputei medivale iscate pe marginea