Discursul regelui in Parlamentul reunit al tarii ar fi putut sau ar fi trebuit sa reprezinte un eveniment cu semnificatii maxime in ceea ce priveste despartirea Romaniei de un trecut odios, al carui debut a fost marcat de plecarea acestuia intr-un exil impus.
A fost si cate ceva din cele de mai sus, au fost si momente in care parca istoria noastra a fost reinnodata cu momentul in care a fost rupta atat de brutal de la cursul firesc pe care il luase in frematatorul si pateticul secol al XIX-lea, dar din pacate a avut si suficiente note stridente care au invederat mai ales politicianismul, ipocrizia si cinismul care caracterizeaza viata noastra politica de pe la 1990 incoace.
Putem spune ca nimeni n-a excelat in eleganta si bune maniere, nici de o parte, nici de cealalta parte a baricadei care s-a aratat parca mai indestructibila decat ar fi trebuit sa fie cu o asemenea ocazie, totusi singulara.
Este vorba pe de o parte de acei reprezentanti (de marca) ai actualei puteri care in virtutea nu stiu caror comandamente ilogice si meschine au refuzat sa onoreze evenimentul, in timp ce o multime de capete incoronate de pe cuprinsul Europei au invatat cu aceasta ocazie ce este si unde este Romania.
In fond, n-a fost vorba de vreo lovitura de stat, ci de un act de omagiere a unei figuri istorice despre care se pot spune cu indreptatire destul de multe lucruri bune, chiar fara superlativele cu care ne-au inundat o gramada de comentatori.
In continuare insa nu scapam de impresia de penibil vazand ca marii detractori ai regelui, inamicii seculari ai regalitatii, cei care s-au distins in primele faze cand el a revenit sau a incercat sa revina in tara, au devenit peste noapte regalisti infocati, gata sa treaca prin foc si spada in apararea sa, agitand zor-nevoie o flamura pe care au scuipat-o altadata. Comunistii, securisti
