În 1998, Gerard Neudin, regretatul istoric cartofil francez, îi publica lui Şerban Drăguşanu în seria sa de cărţi poştale artistice fotografia unui bătrânel vânzător de mături (foto 1) zâmbind derutat în faţa unui bloc de pe bulevardul Iancu de Hunedoara (fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte). Înainte vreme, tot Şerban Drăguşanu publicase nişte cărţi poştale cu ţigănci florărese din Piaţa Victoriei (foto 2) şi cu pescari amatori de pe cheiul Dâmboviţei, de la Izvor (foto 3). Era o încercare romantică de evocare a vechilor îndeletniciri, mici şi pastorale, din Micul Paris d'altădată, pe ale cărui străduţe pietruite, iar nu re-asfaltate, îşi făceau meseria tocilarul ambulant, sacagiul, muscalul, vânzătorul de ziare, vânzătorul de covoare, tăietorul de lemne, lustragiul, cârpaciul, ţiganca ghicitoare, coşarul, bragagiul ...

Apoi, prin timpurile lui Ghiţă Dej, pe lângă tuciuriii extrem de vocali, intonând "Fiareee vechi cumpăăăăăăăărrrr" pe străzile mai lăturalnice, au apărut remailleusele, dat fiind că ciorapii de naylon erau la mare căutare şi preţ. Răspândirea şi ieftinirea sus-numitului articol atât de feminin a dus la dispariţia treptată a remailleuselor, locul lor fiind luat, pe timpurile lui Ceaşcă, de încărcătorii de brichete. Produs eminamente occidental şi de unică folosinţă, bricheta (cea de plastic, şi nu imperialista Zippo), la fel ca pixul Bic, era un produs necesar, dar prohibit, aşa încât norocoşii posesori îi prelungeau durata de viaţă punându-i o supapă pentru a putea fi reîncărcată. Tot în acei ani au început studenţii de la arte plastice şi arhitectură să coloreze de 1 şi 8 Martie cenuşiul Bucureşti cu tarabele lor multicolore pline de mărţişoare fanteziste şi haioase foc, făcute din nimic, la care munciseră însă imediat după Revelion, pentru a-şi face rost de bani de vacanţă la mare.

Acum, după douăzeci de ani, pe cine mai regăsim? Frumo