Mi s-a spus devreme că viaţa e o luptă, dar nu şi cum se poartă lupta, ce obţine câştigătorul şi ce păţeşte înfrântul. Nu mi s-a spus nici care e proporţia învigători/învinşi, dacă există posibilitatea unui armistiţiu şi în ce ar consta pacea. Cei care m-au prevenit că voi lupta toată viaţa au făcut-o cu aerul că-mi cedează doar mie un secret important, fiindcă mă aşteaptă nişte bătălii şi e bine să fiu pregătit. Însă din felul prietenos în care mi-au vorbit reieşea că lupta asta cu viaţa are în ea un ce romantic, că e un fel de cadou, pe care-l primesc de la soartă copiii dotaţi.
Ceilalţi, copii cu mai puţine şanse în lupta cu viaţa, nici nu trebuie informaţi, întrucât ori nu înţeleg care-i problema, ori dacă unii mai pricep câte ceva, nu-i de ajuns ca să spere la un premiu. Aşa înţelegeam eu situaţia la vârsta de 13 ani, când am ajuns la internat cu lecţia despre lupta cu viaţa învăţată pe de rost de la ai mei şi de la un profesor burtos, care respira greu şi răspândea tot timpul o duhoare de năduşeală stătută. La sfaturile sale am fost foarte atent, pentru că era imaginea unuia care pierduse lupta.
Al treilea război mondial e în plină desfăşurare. Mor mult mai mulţi oameni ca în al doilea, pe toată planeta, e un război neconvenţional, purtat de civili care luptă cu viaţa şi o pierd. În jurul magazinului Bucur Obor şi al Pieţei e unul din câmpurile de bătălie pline de leşuri. Mişună sute de homleşi, de drogaţi, de alcoolici şi de bătrâni învinşi de apartamentul mizer în care au luptat cu viaţa zeci de ani şi acum preferă starea nesiguri de armistiţiu pe băncile din parcuri. Pe cei care luptă din greu cu viaţa şi sunt pe cale să piardă ultima bătălie îi întâlneşti aici la tot pasul. E destul să-i priveşti cum merg, ce umblet de învinşi au, cum privesc în gol cu ochii lipsiţi de lumina speranţei, cum se bat cu alţi în
