Kampucia, mon amour

Kampuchéa de Patrick Deville, Editions du Seuil, Paris, 2011.

„Mi-ar plăcea să pun în perspectivă procesul Khmerilor Roşii pe o durată medie – un secol şi jumătate –, de cînd Mouhot, alergînd după un fluture, s-a lovit cu fruntea de ceva, a ridicat privirea şi a descoperit templele de la Angkor“, mărturiseşte Patrick Deville. Şi pentru aceasta se deplasează în zonă, vizitează Cambodgia şi ţările limitrofe, citeşte ziarele, reface traseul călătorilor şi al scriitorilor francezi sau englezi din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, investighează. Dacă Henri de Mouhot, pronunţat „Ma Hut“ – „cel care caută şi care sapă“, omul de ştiinţă romantic şi descoperitorul templelor de la Angkor –, este punctul iniţial al itinerariului său, punctul final este Cambodgia contemporană, unde are loc procesul liderilor khmerilor roşii, vinovaţi de torturarea şi uciderea a zeci de mii de persoane. Între aceste două limite temporale se încadrează textul lui Patrick Deville, compus din scurte povestiri, în care trecutul influenţează prezentul, iar erudiţia şi anecdoticul sînt contrapunctate de o ironie casantă. Remarcabile prin concizie şi expresivitate sînt portretele lui Pol Pot, al lui Ho Chi Minh, dar şi al regelui Norodom Sihanouk, „regele comuniştilor“. Însă de departe cel mai reuşit şi cel mai complet este portretul lui Duch, responsabil de uciderea a peste douăsprezece mii de persoane cît timp a fost directorul închisorii S-21 şi a cărui sarcină era să descopere trădătorii care trebuiau eliminaţi fiindcă nu se pliau imperativelor cerute de Angkar, organizaţia atotştiutoare şi atotputernică. Bătrînul torţionar, în cămaşă Ralph Lauren, întrebat dacă doreşte să spună ceva, se ridică şi, la adăpostul geamului blindat, recită ultima strofă din poemul La mort du loup de Alfred de Vigny. Asemenea lui Pol Pot, „Fratele no1“, şi a celorlalţi lideri comuni