Una dintre emoţiile cele mai mari pe care le aveam în copilărie era atunci cînd venea circul, cam o dată pe an, în micul meu oraş natal din nordul României. Sosirea caravanelor era deja un spectacol în sine. Instalarea cortului gigantic şi apoi aprinderea sutelor de beculeţe colorate aveau ceva dintr-o feerie. De fapt se instala miracolul în mijlocul monotoniei, apărea fantasticul în inima banalităţii. Timp de trei sau patru zile, cât dura şederea circului în oraş, parcă totul devenea culoare şi speranţă, clovnii ne făceau să râdem, iar animalele să visăm. Oraşul devenea mai viu, muzica de circ şi mai ales trompetele ne impregnau sufletul... Când eram copil îmi doream ca toţi acei clovni, trapezişti, dresori şi iluzionişti să nu mai plece niciodată, să rămână acolo cu noi pentru a ne furniza în continuare elixirul lor special, pentru a ne păstra în contact cu insolitul şi cu ficţiunea, cu frumosul şi cu misterul artei.
Circul însă îşi continua drumul, sau mai bine zis misiunea, el era, prin natura sa, unul nomad, itinerant. De atunci m-au pasionat aceste practici artistice itinerante. Mi-au plăcut şi bâlciurile, pentru că şi ele erau compuse din normazi ai frumosului, ai insolitului, ai mirării. În Franţa am descoperit, mai târziu, o întreagă lume de artişti itineranţi, specializaţi în spectacole de stradă sau de marionete. Tot Franţa este cea care a creat primul... Teatru Naţional Itinerant. După al doilea război mondial o întreagă generaţie de oameni politici şi-au spus că nu este destul ca oamenilor să li se ofere centre de cultură, trebuie ca în forme diferite cultura să-i caute pe oameni la ei acasă, în satele şi în burgurile lor. A fost vremea trupelor de actori ambulante, a caravenelor cinematografice sau a bibliotecilor-autobuz.
Mai nou, însă, mi-a atras atenţia o altă invenţie franceză: muzeul mobil sau itinerant.
Se ştie că marile muzee
